România nu-și pierde doar tinerii în străinătate. Îi pierde mai întâi în nepăsare, apoi în indiferență instituționalizată, apoi în tăcere. Avem zeci de mii de copii care nu mai sunt de găsit nici pe băncile școlii, nici în piața muncii, nici în vreun plan național coerent. Sunt tineri care n-au abandonat doar școala, au fost abandonați ei înșiși, de un stat care nu știe, nu întreabă și, mai grav, nu pare să vrea să afle, ce s-a întâmplat cu ei.

Fiecare generație „pierde” câteva zeci de mii de copii. Pierde, da, ca și cum am rătăcit un colet cu destine. Oficialii își închipuie, bănuiesc, presupun: „or fi plecați”, „or fi muncind la negru”. Nici o certitudine, nici o evidență clară, nici un efort real de urmărire a traseului educațional. Școala românească funcționează, în continuare, ca o fabrică prost condusă: produce dezinteres, distribuie șanse inegale și exportă eșec pe bandă rulantă.

Cifrele sunt reci,...